Un dinte nou.
Puntea care îl susține.

În Etruria, pe teritoriul Italiei de astăzi, un dinte nou nu era doar o chestiune de material. Trebuia și fixat. Descoperirile conservate și replicile lor din muzee prezintă benzi de aur cu spațiu pentru dintele artificial și cu prindere metalică. Aurul putea fi modelat și asamblat într-o structură delicată.

O astfel de proteză era accesibilă în special celor înstăriți. Este interesantă și pentru că arată deja două roluri distincte: dintele umple spațiul, iar structura îl menține lângă ceilalți dinți. Materialele și posibilitățile erau diferite, dar întrebarea practică de bază ne este familiară și astăzi.

Obiectul de muzeu din fotografie este o replică modernă a structurii istorice — nu obiectul original vechi de 2 700 de ani.

În colecțiile Science Museum se găsesc instrumente metalice numite „pelicani dentari”. Numele lor provine de la formă. Funcționau ca o pârghie: o parte se sprijinea în zona din jurul dintelui, iar cealaltă îl prindea. Astăzi sunt mărturii ale meșteșugului și posibilităților epocii.

Pentru om, însă, povestea nu se încheia odată cu îndepărtarea dintelui. Rămânea un spațiu vizibil atunci când zâmbea sau vorbea. Găsirea unei metode de a extrage dintele și găsirea unui înlocuitor acceptabil erau două sarcini diferite. Tocmai cea de-a doua a fost mult mai greu de realizat pentru oamenii obișnuiți, pentru o lungă perioadă de timp.

Royal Museums Greenwich menționează că Elisabeta I era pasionată și de violete confiate. Această pasiune pentru dulciuri și-a lăsat amprenta asupra dinților ei. Călătorul german Paul Hentzner, în descrierea reginei, a menționat culoarea închisă a dinților acesteia și consumul mare de zahăr în rândul englezilor. Mărturia sa este menționată și de Arhivele Naționale britanice.

În portretele oficiale vedem o imagine a suveranei creată cu grijă. O descriere din acea epocă ne amintește de omul din spatele acelei imagini: cineva a cărui înfățișare și comportament în public erau influențate și de starea dinților. Istoria zâmbetului nu se rezumă, așadar, doar la invenții. Este și despre modul în care vrem să ne prezentăm în fața celorlalți.

Când George Washington a devenit președinte, mai avea doar un singur dinte natural. Muzeul Mount Vernon păstrează proteza sa completă și explică faptul că aceasta era o combinație de diverse materiale. Ideea unei proteze sculptate din lemn este un mit.

În secolul al XVIII-lea, dinții umani erau cumpărați pentru a fi folosiți de clienții mai înstăriți. Conturile lui Washington din mai 1784 menționează plata pentru nouă dinți proveniți de la persoane aflate în sclavie. Totodată, Mount Vernon subliniază că nu știm în ce proteze dentare sau la ce pacienți au ajuns acești dinți anume.

Acest comerț era surprins și de satira epocii. Ilustrația lui Rowlandson prezintă o lume în care dorința de a avea dinți noi se întâlnea cu inegalitatea dintre cei care îi cumpărau și cei care îi furnizau.

Proteza putea avea o bază din fildeș sculptat, în care erau fixați dinți umani adevărați. Obiectele păstrate în colecțiile Science Museum arată că nu este doar o legendă. Denumirea „dinți de la Waterloo” amintește și astăzi de legătura dintre comerțul cu dinți și câmpurile de luptă.

Totuși, nu toți dinții umani din protezele din acea epocă proveneau dintr-o singură bătălie. Aceștia erau obținuți din diverse surse, iar în cazul multor obiecte conservate nu mai cunoaștem originea exactă a acestora. Prin urmare, Hunterian Museum face distincția între dinții specifici asociați cu Waterloo și colecția mai largă de proteze istorice.

Vedem proteza terminată. Poveștile oamenilor de la care provin dinții ei rămân însă adesea necunoscute.

La mijlocul secolului al XIX-lea, în fabricarea protezelor a început să se utilizeze vulcanitul, o formă dură de cauciuc vulcanizat. Acesta putea servi drept bază în care se montau dinții din porțelan. Muzeul Științei păstrează chiar și proteze complete de la sfârșitul acestui secol, care combină aceste materiale.

Societatea Britanică de Ortodonție consideră introducerea sa un moment de cotitură important. Producția a câștigat un material maleabil pentru baza protezei, iar construcțiile costisitoare din fildeș sau metal au început treptat să aibă o alternativă mai accesibilă. În secolul al XX-lea s-au răspândit polimerii, inclusiv PMMA, cunoscutul acrilat.

Cercetarea protezelor istorice arată, totodată, că evoluția nu a urmat o singură cale directă. S-au folosit și celuloidul și alte materiale plastice. Fiecare material oferea o combinație diferită de aspect, prelucrare și proprietăți.